NU ȘTIU CUM SĂ TRĂIESC

Iubiții mei, vă spun la fiecare,
Nu mă bociți, căci încă n-am murit.
Prin galaxia-aceasta foarte mare
Exist-o Floare care m-a-mblânzit.

Și către Ea, eu, astăzi, îmi iau zborul…
Pe-acest Pământ prea multe nu regret.
Pe Steaua mea o simt că-mi duce dorul,
Fără zăbavă, către Ea mă-ndrept.

Da, v-am iubit pe toți, pe fiecare
Și-am fost iubit de unii dintre voi.
Iubirea voastră-i, însă, trecătoare,
Lesne se uită-n urma unei ploi,

Dar lacrima ce sufletu-mi o plânge,
Ascunsă de privirea tuturor,
A obosit și nu mai poate stinge
Același vis de care-mi este dor.

Priviți-mă, vă rog, cu luare-aminte,
Sunt doar un trup, încă, neputrezit!
În jurul meu sunt sute de morminte,
Din ele înapoi, câți au venit?

Pe-un monument înalt este o cruce.
În marmură, un nume scrijelit,
Bătrâna mamă buzele își duce:
„Doamne, de ce? De ce mi l-ai răpit?”

Apoi, încet, cu mâna tremurândă,
Peste sicriu, o mână de pământ,
Aruncă-n timp ce nu mai vrea să plângă,
Căci lutul, sus în Ceruri, este sfânt!

Căci printre stele tuoate ne par sfinte,
Deși ce e mai sfânt găsim în noi.
Ne facem mii și mii de jurăminte
Și ne mințim că-n lumea de apoi

Vom duce fericiți o altă viață,
Ne vom uni cu Bunul Dumnezeu…
Iubiții mei, uitați orice speranță,
Divinitatea-I fiecare „Eu”!

În visul meu o roză parfumată,
Suflet pereche de la început,
Mica prințesă-n Floare preschimbă,
M-așteaptă să îi spun ce am făcut,

De când am părăsit-o fără noimă
Și-am hoinărit pribeag și fără rost,
Prin Universul fără nicio formă
Și pe-un Pământ pe care am mai fost.

Vă las în urma mea o amintire,
Pământului îi las tot ce mi-a dat.
Celor ce le-am greșit le cer iertare,
Pe cei ce m-au urât, i-am și iertat.

Am să vă scriu, cândva, din nou scrisoare.
Și nu vă supărați că vă iubesc!
Eu știu, voi știți că Dragostea nu moare,
Dar fără Ea nu știu cum să trăiesc!