Înger păzitor

A fost un om socotit,
În sat era cineva
Și atât de iscusit,
Din nimic făcea ceva.

A fost și soț grijuliu
Și un tată iubitor
Și-un bunic cum nici nu știu
Altul mai dăruitor.

Și-așa pe neașteptate
Ca un făcut, dintr-o dat’,
De la boală și etate
A căzut omul la pat.

Durerea-i era cumplită,
Mult mai mult ca cea trupească,
Inima-i era zdrobită
De durerea sufletească.

Când ești la pat țintuit
Și mintea îți este trează,
Sufletul ți-e răvășit
Când cela ce te veghează

Te spală și te îmbracă
Ca pe un prunc nou născut,
Simți cum inima îți seacă,
Ai vrea să intri-n pământ.

Cinci ani a zăcut bătrânul,
Ani ce nu i-a tihnit somnul,
Până ce-a trecut la Bunul,
L-a luat la ceruri Domnul.

În acești ani l-a-ngrijit,
Uitând și de sărbătoare,
Pot să spun că s-a jertfit,
Nepoata lui cea mai mare.

Zi de zi și ceas de ceas
L-a-ngrijit cu osebire,
Cinci ani pân’ la ’’bun rămas’’,
Totul numai din iubire.

În acest timp ce-a trecut,
Ce-a fost amar ca și fierea,
A făcut tot ce-a putut
Să-i mai aline durerea.

Toți acești ani foarte grei
I-a fost de mare-ajutor,
I-a fost bunicului ei,
Înger, înger păzitor…

Nu știu câți am fi în stare
Și-o spun cu sinceritate,
De-o faptă atât de mare,
Iertătoare de păcate.

Pentru că și-a asumat
Acest jug atât de greu,
Numele îi e-ncrustat
În Cartea lui Dumnezeu…

Sursa: Nicolae Danciu