Carpații, sufletul din noi

Acum un veac, pe cerurile lumii
S-au adunat iar norii de război,
Prusaci hapsâni și alte rubedenii
Vroiau Carpații, sufletul din noi.

Să pună cizma pe grumazul țării
S-au răsfirat iar hoardele străine,
Crezându-ne în spasmele trădării
Și-i așteptăm cu sare și cu pâine…

S-au înșelat habsburgii și prusacii,
N-au înțeles că noi nu ne predăm,
Când generalul și-a chemat ortacii
Prin miezul nopții, vatra s-aparăm.

Ne-am ridicat cu datina străbună
Pe plaiul strămoșesc de la Oituz,
Și ne-am urnit sub razele de lună
Prin ploaia ne-ntreruptă de obuz.

Și am strigat „pe-aicea nu se trece”!
Dar libertatea s-a stropit cu sânge
Împreunându-ne hotarele de vetre,
Doar Basarabia, încă, mai plânge…